La 00:12 am ajuns acasă, după ce lucrasem peste program la spital și ajutasem un bătrân rămas cu mașina în șanț, în mijlocul viscolului. Tata pusese lanțul pe ușă și lipise un bilet: „La ora 22:00 se intră în casă! Regulile sunt reguli!”

rușine când am văzut ce spuneau oamenii. Dar mai rușine mi-a fost când Rareș m-a întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă nu venea femeia aceea să te ia.

Am rămas tăcută.

— Nu-ți cer să te întorci acasă, a continuat. Vreau doar să știi că îmi pare rău.

— Te iubesc, tată. Dar nu mă mai mut acolo. Putem încerca să avem o relație mai bună, numai dacă îmi respecți viața și hotărârile.

A încuviințat. Nu l-am iertat pe loc, dar am acceptat să mai vorbim.

Au trecut câteva luni. Tata a început să mă sune ca să mă întrebe dacă sunt bine, nu la ce oră mă întorc. Rareș venea uneori la mine la cină, iar Daniela și domnul Pavel au rămas prieteni apropiați.

Într-o seară de toamnă, am terminat tura la spital aproape de miezul nopții. Am parcat în fața blocului, am urcat scările și am descuiat ușa garsonierei mele.