între două vieți despre care crezuseră că nu avuseseră niciodată legătură.
Andrei îmi arătă apoi scrisorile.
Nu multe.
Poate douăzeci.
Dumitru îi scrisese de-a lungul anilor.
Despre copii.
Despre serviciu.
Despre România.
Despre mine.
Am simțit un nod în gât.
— Pot să le citesc?
Andrei ezită.
— Sunt scrisorile lui. Cred că ar trebui să le vezi.
M-am așezat lângă fereastră.
Prima era din 1981.
A doua din 1984.
Într-una dintre ele, Dumitru scrisese:
„Maria spune că muncesc prea mult. Probabil are dreptate, dar să nu-i spui că am recunoscut.”
Am izbucnit în râs.
Apoi am plâns.
În alta:
„Copiii cresc prea repede. Maria ține casa întreagă în picioare și cred că uneori uit să-i spun că văd asta.”
Am închis ochii.
Dumitru nu fusese un bărbat care să vorbească mult despre sentimente.
Îmi spusese că mă iubește.
Dar uneori, în cei peste patruzeci de ani petrecuți împreună, viața devenise atât
Comments