de plină de facturi, copii, reparații și griji încât iubirea noastră se exprimase mai mult prin lucrurile făcute decât prin cuvinte.
Iar acum, la celălalt capăt al lumii, citeam cuvinte pe care soțul meu le scrisese unui prieten cu zeci de ani înainte.
Ultima scrisoare era mult mai recentă.
Cu aproximativ un an înainte să moară.
Andrei nu o deschisese de mult.
Mi-o întinse.
Am citit-o încet.
Dumitru îi povestea că ieșise la pensie.
Că nepoții îi umpleau casa.
Că îl dureau genunchii.
Apoi găsii un paragraf despre mine.
„Maria încă spune că într-o zi vom călători. Eu îi spun că avem timp. Sper să am dreptate.”
Am rămas nemișcată.
Andrei observă.
— Ești bine?
Am dat din cap, dar plângeam.
— N-a avut dreptate.
Dumitru murise înainte să facem călătoria aceea.
Și după moartea lui continuasem să spun același lucru.
Într-o zi.
Când copiii nu vor mai avea nevoie de mine.
Comments