spuneam nu, asta era răspunsul meu.
El își coborî capul.
— Am crezut că oricum banii vor ajunge într-o zi la mine și la copii.
Acolo era adevărul.
Nu neapărat o conspirație sofisticată.
Ceva poate și mai trist.
Fiul meu începuse să privească banii unei femei încă în viață ca pe o moștenire care întârzia să-i fie predată.
— Eu încă trăiesc, Daniel.
A început să plângă.
— Știu.
— Atunci comportă-te ca și cum ai ști.
Nu am plătit datoriile.
Nici casa.
Nici mașina.
Daniel și Mădălina au trebuit să-și reorganizeze viața.
Au vândut mașina scumpă.
Au renunțat la unele cheltuieli.
Au discutat cu banca despre propriile obligații.
În privința nepoților am luat o decizie diferită.
Orice ajutor pe care doream să-l ofer avea să fie controlat de mine și, acolo unde era posibil și potrivit, plătit direct către destinația aleasă de mine.
Nu bani dați părinților cu explicația:
„Sunt pentru copii.”
Lia
Comments