târziu, m-am întors pentru ultima dată în casa în care trăisem cu Marcu.
Nu eram singură.
Mi-am luat lucrurile personale, fotografiile părinților și cutia cu scrisorile copiilor mei.
În bucătărie am văzut masa la care mâncaserăm împreună timp de douăzeci și șase de ani.
Marcu stătea în ușă.
— Diana, chiar arunci douăzeci și șase de ani pentru o greșeală?
M-am întors spre el.
— Nu.
— Atunci ce faci?
— Încetez să mai numesc „greșeală” ceva ce m-a făcut să mă îndoiesc luni întregi de propria mea minte.
Nu mi-a răspuns.
Am plecat.
Cu timpul, simptomele mele s-au redus, sub supraveghere medicală. Dar partea cea mai dificilă nu a fost recuperarea fizică.
A fost să învăț din nou să am încredere în propria percepție.
Să nu mă mai întreb automat dacă exagerez.
Să nu mai aud vocea lui Marcu în cap de fiecare dată când ceva nu mi se părea în regulă.
Iar
Comments