Când m-a văzut, nu a zâmbit.
— Luca.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Ana… mă bucur că ești bine.
— Încă nu sunt bine, a răspuns ea încet. Dar medicii spun că mă recuperez.
Am încuviințat și am rămas lângă ușă.
— Pot să mă așez?
Mi-a arătat scaunul de lângă pat.
Am pus florile pe masă și m-am așezat. Pentru câteva clipe, niciunul dintre noi nu a vorbit. Priveam mâinile ei, așezate peste pătură, și mă gândeam la toate diminețile în care aceleași mâini îmi pregătiseră cafeaua.
— Știi despre copil? m-a întrebat.
— Da.
— Nu aveam de gând să-ți spun încă.
Am ridicat privirea.
— Înțeleg.
— Nu cred că înțelegi, Luca. Când am aflat că sunt însărcinată, primul lucru pe care l-am făcut a fost să plâng. Nu pentru că nu îmi doream copilul, ci pentru că nu știam cum să-i spun tatălui lui că există, după ce acel tată îmi spusese
Comments