Lângă pașaportul lui Dragoș se afla un alt pașaport, cu fotografia mea pe prima pagină. Numai că numele tipărit sub fotografie nu era al meu. Documentul părea să fie emis pe numele unei femei numite Cristina Marinescu, iar data nașterii era cu șase ani diferită de a mea.

și cu un zâmbet uriaș pe față.

— Îți amintești ziua asta? m-a întrebat.

Am zâmbit slab.

— Căzusem de pe bicicletă.

— Și ai insistat să te urci din nou, deși plângeai.

Am privit fotografia.

— Eram încăpățânată.

— Erai curajoasă, Elena. Și încă ești.

Am început să plâng.

Nu pentru că mă simțeam curajoasă, ci pentru că aveam nevoie să-mi amintesc că existasem și înainte de Dragoș.

După câteva luni, am reușit să mă întorc în casa noastră pentru a-mi lua lucrurile, în condiții stabilite în prealabil și fără să fiu singură. Am intrat în dormitor și am privit noptiera în care mama găsise documentele.

Sertarul era gol.

Pe perete atârna încă fotografia de la nunta noastră. Eu purtam o rochie albă simplă, iar Dragoș mă privea zâmbind.

Am desprins fotografia și am așezat-o cu grijă într-o cutie.

Nu voiam să o distrug. Nu voiam nici să mă prefac că acei ani nu