Lângă pașaportul lui Dragoș se afla un alt pașaport, cu fotografia mea pe prima pagină. Numai că numele tipărit sub fotografie nu era al meu. Documentul părea să fie emis pe numele unei femei numite Cristina Marinescu, iar data nașterii era cu șase ani diferită de a mea.

mirosea când bunica era în viață.

Pe un raft din sufragerie se afla o fotografie cu ea, îmbrăcată într-o rochie albastră, zâmbind spre aparat.

Am ridicat rama.

— Ai avut dreptate, bunico, am șoptit. O femeie trebuie să aibă întotdeauna un loc unde să se poată întoarce.

Am hotărât să renovez apartamentul și să locuiesc acolo o perioadă. Nu voiam să-l vând și nici să-l închiriez imediat. Aveam nevoie de un spațiu care să fie doar al meu, în care să-mi pot regăsi liniștea.

Am zugrăvit pereții în culori deschise, am schimbat perdelele și am adus câteva plante. Mama m-a ajutat să aleg mobilierul, iar Ioana a venit într-o sâmbătă să montăm împreună o bibliotecă.

Am râs atât de mult încercând să potrivim piesele, încât vecina de dedesubt a venit să ne întrebe dacă suntem bine.

— Suntem foarte bine, i-am răspuns. Doar că niciuna dintre noi nu se pricepe la mobilier.