Pe ecran apărură capturile mesajelor.
Nu toate.
Doar câteva dintre cele pe care le văzusem în noaptea precedentă.
Ștefania se întoarse spre mine.
— Ce naiba faci?
N-am răspuns imediat.
Mama ei se ridică de pe scaun.
— Ștefania, ce sunt mesajele astea?
— Sunt scoase din context!
Am privit-o.
— Atunci explică-ne contextul.
— Ai intrat în telefonul meu?
— Da.
Nu eram mândru de asta și știam că încălcasem o limită. Dar ceea ce văzusem schimbase totul.
Ștefania făcu un pas spre mine.
— Oprește proiectorul chiar acum.
Am apăsat butonul.
Ecranul deveni negru.
Nu voiam să transform situația într-un spectacol mai mare decât devenise deja.
— Bine, am spus. De aici încolo nu mai este nevoie să vadă nimeni mesajele noastre private. Dar există o întrebare la care trebuie să răspunzi.
Ștefania mă privi furioasă.
— Ce întrebare?
Am pus microfonul pe masă.
— Cine este tatăl copilului?
În încăpere izbucniră șoapte.
— Tu!
— Ștefania…
— Tu ești!
Am clătinat din cap.
— Atunci avem o problemă.
— Ce problemă?
Pentru prima dată în toți anii în care fuseserăm împreună, i-am spus adevărul pe care îl ascunsesem.
— La douăzeci de ani am făcut o intervenție pentru a preveni conceperea unui copil biologic.
Ștefania încremeni.
Cineva din spatele sălii scăpă un pahar.
— Minți.
— Nu.
— Minți!
— Am documentele medicale.
Tatăl meu își coborî capul.
El știa.
Mama mea știa.
Nu spuseseră niciodată nimănui.
Ștefania se uită la ei și înțelese din expresiile lor că nu inventam nimic.
Dar atunci tatăl Ștefaniei spuse ceva la care nici eu nu mă gândisem.
— O intervenție de genul acesta înseamnă că este imposibil?
Am rămas tăcut.
Nu știam suficient ca să afirm asta cu certitudine.
Știam doar ce mi se spusese cu ani în urmă și ceea ce presupusesem de atunci.
Și exact din acest motiv, după ce descoperisem sarcina, îmi făcusem deja o programare medicală.
— Nu
Comments