Cuvintele ei au căzut greu, ca o ușă trântită în mijlocul liniștii.
Nimeni nu a vorbit câteva secunde. Doar frigiderul vechi bâzâia în fundal, parcă obosit și el de toată povestea.
Andrei a fost primul care a reacționat.
— Adică… cum pentru tine? — vocea lui nu mai era nervoasă, ci confuză. — Noi ce facem?
Gabi s-a ridicat încet. Nu mai tremura.
— Faceți ce fac toți oamenii. Munciți. Vă descurcați.
Cristina a pufnit scurt.
— Serios? Acum ne dai lecții?
Gabi s-a întors spre ea, dar fără răutate.
— Nu. Acum, pentru prima dată… nu mai dau nimic.
Marina s-a oprit din tăiat.
— Mamă, tu vorbești serios?
— Foarte serios.
Se simțea ceva nou în vocea ei. Nu furie. Nu supărare. Doar liniște.
Liniștea unui om care a obosit să fie bun pentru toți, mai puțin pentru el.
— Douăzeci de ani am muncit, — a spus ea. — Am plătit rate, mașini, haine, frigider, cadouri… tot. V-am crescut, v-am ajutat. Dar niciunul dintre voi nu m-a întrebat vreodată: „Mamă, tu cum ești?”
Nimeni nu a răspuns.
Andrei a lăsat privirea în jos.
— Eu… credeam că așa e normal…
— Nu e normal, Andrei, — a zis ea calm. — E comod.
În bucătărie se simțea tensiunea, dar și ceva care începea să se rupă. Un obicei vechi. O dependență.
Gabi a luat plicul și l-a pus în geantă.
— Mâine plec.
Toți au ridicat capul.
— Unde? — a întrebat Marina.
— La țară. La casa bunicii. Am vorbit deja. Mai stau acolo o vreme. Poate îmi găsesc ceva de lucru… sau poate doar mă odihnesc.
— Și noi?! — a izbucnit Cristina.
Gabi a zâmbit ușor.
— Voi sunteți tineri. Vă descurcați.
Andrei a făcut un pas spre ea.
— Mamă… stai puțin…
Dar era prea târziu.
Pentru prima dată, ea nu s-a mai oprit.
Nu pentru că nu îi iubea.
Ci pentru că, în sfârșit, învățase
Comments