Logodnicul fiicei mele, Nathan, stătea în pragul sălii de recepție, îmbrăcat în costumul bleumarin pe care îl alesese pentru nuntă. Avea chipul palid, iar mâinile îi tremurau atât de tare, încât a trebuit să le ascundă în buzunare.

încercat să se justifice.

— Îmi pare rău, Laura.

Am rămas tăcută câteva clipe.

— Nu știu dacă vom putea deveni vreodată apropiate. Dar mă bucur că adevărul a ieșit la iveală înainte de ceremonie.

Laura a început să plângă.

— Și eu.

Au trecut șase luni.

Emma s-a întors treptat la viața ei obișnuită. A început să lucreze la un proiect nou, să iasă din nou cu prietenele și să-și facă planuri care nu mai depindeau de o nuntă.

Într-o dimineață, am găsit-o în bucătărie pregătind clătite.

— Ce sărbătorim? am întrebat.

A zâmbit.

— Nimic special.

— Atunci de ce clătite?

— Pentru că mi-a fost poftă.

Am râs.

Era prima dată după multe luni când o vedeam făcând ceva doar pentru că îi aducea bucurie.

Am stat împreună la masă, vorbind despre lucruri obișnuite.

Despre serviciu.

Despre o prietenă care urma să se mute.

Despre o carte pe care o citea.

La un moment