Logodnicul fiicei mele, Nathan, stătea în pragul sălii de recepție, îmbrăcat în costumul bleumarin pe care îl alesese pentru nuntă. Avea chipul palid, iar mâinile îi tremurau atât de tare, încât a trebuit să le ascundă în buzunare.

nu dormise deloc.

— Laura, a început.

— Vreau să știu totul despre Nathan.

A încuviințat.

— Am cunoscut-o pe mama lui cu aproape treizeci de ani în urmă. Tu și cu mine nu eram încă împreună.

Am rămas tăcută.

— Am avut o relație scurtă. Când ne-am despărțit, nu știam că era însărcinată.

— Și când ai aflat?

— După câțiva ani.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Câți ani?

— Nathan avea aproape cinci ani.

— Deci știai că ai un fiu înainte ca Emma să înceapă școala?

David a încuviințat.

— Da.

Am privit pe fereastră.

— Și nu mi-ai spus niciodată.

— Mi-a fost frică.

— De ce?

— Pentru că eram deja căsătoriți. Emma era mică. Nu știam cum să-ți explic că aveam un copil despre care nu îți vorbisem.

— Ai fi putut începe prin a spune adevărul.

David a coborât privirea.

— Știu.

— Ai avut vreo relație cu Nathan în copilăria lui?

— Am trimis bani. Uneori am