Logodnicul fiicei mele, Nathan, stătea în pragul sălii de recepție, îmbrăcat în costumul bleumarin pe care îl alesese pentru nuntă. Avea chipul palid, iar mâinile îi tremurau atât de tare, încât a trebuit să le ascundă în buzunare.

vorbit cu mama lui. Dar Nathan nu știa cine sunt.

Am simțit un amestec de furie și tristețe.

— Și de ce nu știa?

— Mama lui s-a căsătorit cu altcineva. Bărbatul acela l-a crescut și i-a dat numele lui. Am crezut că este mai bine să nu intervin.

— Mai bine pentru cine, David?

Nu a răspuns.

Am continuat.

— Când ai aflat că Nathan este logodnicul Emmei?

— Când mama lui m-a contactat acum trei luni.

— Cum a ajuns la tine?

— Văzuse o fotografie cu ei pe internet. A recunoscut-o pe Emma din fotografiile familiei noastre pe care le găsise și și-a dat seama cine sunt eu.

— Și atunci v-ați întâlnit?

— Da.

— La cofetărie?

— Prima dată ne-am întâlnit într-o cafenea. Apoi am mers la cofetărie pentru că ea voia să vadă locul de unde urma să fie ridicat tortul. Spunea că trebuie să facem ceva înainte de nuntă.

Am rămas cu privirea fixată