simți pregătit.
În seara aceea, m-am întors într-un apartament care mi s-a părut mai gol decât fusese vreodată.
Pe masa din sufragerie se afla încă o fotografie de la nunta noastră. O asistentă o imprimase și mi-o oferise înainte să plec din spital.
În imagine, Alicia râdea.
Nu zâmbea politicos, nu încerca să pară curajoasă. Râdea cu toată bucuria de care mai era capabilă, deși trupul ei slăbit abia mai rezista.
M-am așezat pe canapea și am început să plâng.
Plânsesem și în ziua în care murise. Plânsesem în timpul înmormântării și când o văzusem pentru ultima dată.
Dar acum plângeam și pentru ceva ce nu știusem până atunci.
Pentru faptul că viața îmi adusese înapoi, prin Alicia, o parte din copilăria mea. Pentru femeia care mă ajutase să devin medic și pentru fiica ei, care îmi arătase că nu toate lucrurile importante pot fi salvate cu medicamente.
A doua
Comments