În cutiuță se afla o cheie mică, argintie, legată cu o panglică albastră. Sub ea era un plic împăturit de mai multe ori și o fotografie veche, îngălbenită la colțuri.
Am ridicat fotografia cu degetele tremurânde. Înfățișa un băiețel de aproximativ șapte ani, cu părul castaniu și un zâmbet larg, stând în fața unei case modeste. Lângă el se afla o femeie tânără, care îl ținea de umeri.
Băiețelul eram eu.
Mi-am recunoscut imediat cămașa cu dungi și genunchiul bandajat. Fotografia fusese făcută cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, într-o vară pe care mi-o aminteam foarte bine.
Dar nu înțelegeam cum ajunsese în mâinile Aliciei.
— De unde are sora ta fotografia asta? am întrebat, ridicând privirea spre femeia din fața mea.
Sora ei, Elena, și-a șters lacrimile cu o batistă.
— Citește scrisoarea, Lucas. Te rog. Alicia mi-a spus că numai așa vei înțelege.
Am desfăcut plicul.
Înăuntru erau patru pagini scrise de mână. Recunoșteam literele rotunjite ale Aliciei, felul în care făcea inimioare în locul punctelor de deasupra literei „i” și obiceiul ei de a sublinia cuvintele importante.
Pe prima pagină scria:
„Dragul meu Lucas, dacă citești această scrisoare, înseamnă că am plecat într-un loc unde sper că nu există perfuzii, analize și oameni care îți spun să fii curajoasă atunci când tu ai vrea doar să plângi.”
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
„Înainte de toate, vreau să-ți spun ceva. Nu te-am ales pentru că erai medicul meu. Nu te-am ales nici pentru că aveam nevoie de cineva care să mă salveze. Te-am ales pentru că, atunci când toți ceilalți vedeau o fată bolnavă, tu încă puteai să vezi un om care voia să râdă.”
M-am sprijinit de portiera mașinii. Oamenii care părăseau cimitirul treceau pe lângă noi, dar vocile lor păreau să vină de
Comments