Am mers aproape două străzi înainte să mă opresc. Mâna dreaptă încă mă durea în locul în care Kyle mă apucase, dar nu durerea aceea mă preocupa. În minte îmi revenea neîncetat imaginea cardului bancar coborât sub tejghea și a dispozitivului negru pe care Madison îl folosise înainte să încaseze plata.
Nu puteam afirma cu certitudine ce era acel aparat. Dar știam un lucru: nu făcea parte din echipamentele aprobate ale restaurantului meu.
Cu șase luni înainte, investisem aproape optsprezece mii de dolari într-un sistem nou de plăți și gestiune. Fiecare terminal fusese înregistrat, fiecare tranzacție trebuia să apară în rapoartele oficiale, iar angajații fuseseră instruiți să nu folosească niciodată dispozitive personale pentru procesarea cardurilor clienților.
Madison încălcase acea regulă chiar în fața mea.
Am scos telefonul și l-am sunat pe Luis.
— Sunt Frank. Am fost acolo.
La celălalt capăt s-a lăsat liniștea.
— Te-a recunoscut cineva?
— Nu. Dar Kyle m-a dat afară.
Luis a oftat.
— Îmi pare rău.
— Nu pentru asta te-am sunat. Luis, am văzut-o pe Madison folosind un aparat negru, ascuns sub tejghea, când o clientă i-a dat cardul. Știi ceva despre el?
Bucătarul nu a răspuns imediat.
— Frank, tocmai de aceea ți-am spus să vii.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Explică-mi.
— Acum două săptămâni, doamna Whitmore a venit înapoi la restaurant. O cunoști, vine aici de doisprezece ani. Plângea și spunea că cineva îi folosise cardul pentru cumpărături pe care nu le făcuse. Ultima dată când îl dăduse unui angajat fusese la noi.
Îmi aminteam perfect de Eleanor Whitmore. Avea șaptezeci și opt de ani și obișnuia să comande aceeași supă de roșii în fiecare marți. După moartea soțului ei, restaurantul devenise unul dintre puținele locuri unde încă se simțea înconjurată de oameni cunoscuți.
— Ce i-a spus Kyle?
— Că probabil a fost păcălită pe internet.
Comments