în două cuvinte.
— De când?
— Întotdeauna.
Gabriel se ridică brusc.
— Mi-ai spus că este moartă!
— Ți-am spus că dispăruse.
— Mi-ai organizat o slujbă de pomenire!
— Pentru că nu voiai să mergi mai departe!
— CREDEAM CĂ SOȚIA ȘI COPILUL MEU MURISERĂ!
Mercedes ridică vocea.
— Și ce trebuia să fac? Să te las să renunți la Madrid? La carieră? La tot?
— Era viața mea!
— Erai tânăr!
— Era soția mea!
— Era o fată săracă de la țară!
Gabriel încremeni.
Atunci înțelese.
Nu fusese despre protejarea lui.
Fusese despre rușinea mamei lui.
Mercedes nu o considerase niciodată pe Isabel suficient de bună pentru familia Montes.
— Și Adrián?
Mercedes își strânse buzele.
— Copilul acela te-ar fi ținut aici.
— Fiul meu.
— Gabriel…
— Spune-i pe nume.
Mama lui tăcu.
— Adrián. Fiul meu.
Mercedes îl privi rece.
— Băiatul acela n-ar fi avut niciodată loc în viața pe care ai construit-o.
Gabriel simți ceva rupându-se definitiv în el.
— Nu.
Comments