— Deschide-o, spuse Isabel.
Gabriel luă plicul.
Hârtia era îngălbenită.
În colț era scrisă o dată de acum nouăsprezece ani.
Începu să citească.
„Isabel,
Nu mă mai întorc. Viața mea la Madrid s-a schimbat și am cunoscut pe altcineva. Copilul pe care îl porți nu schimbă nimic. Mama mea îți va da bani suficienți ca să pleci și să nu mă mai cauți.
Nu vreau ca acel copil să-mi poarte numele.
Gabriel.”
Mâinile îi începură să tremure.
— Nu am scris asta.
Isabel râse amar.
— Ai de gând să-mi spui că nici semnătura nu este a ta?
Gabriel se uită mai atent.
Semăna cu semnătura lui.
Foarte mult.
Dar exista ceva greșit.
— Cine ți-a dat-o?
— Mama ta.
Gabriel ridică încet privirea.
— Mercedes?
— A venit aici la câteva săptămâni după inundație.
— După inundație?
Isabel îl privi confuză.
— Gabriel, eu n-am dispărut în timpul inundației.
Tăcere.
— Ce?
— Am fost internată.
Gabriel simți că nu mai putea respira.
Isabel îi povesti.
În noaptea furtunii, începuse să aibă dureri puternice.
Un vecin o ajutase să ajungă la un spital dintr-o localitate apropiată, pentru că drumul principal fusese blocat de apă.
Rămăsese internată câteva zile.
Când se întorsese acasă, Mercedes o aștepta.
Avea scrisoarea.
Și bani.
— Mi-a spus că tu știai că sunt în viață.
— Nu.
— Mi-a spus că te sunase.
— M-a sunat ca să-mi spună că ai dispărut!
Adrián îi privea pe amândoi.
— Deci bunica…
Se opri.
Cuvântul părea să-l dezguste.
Gabriel continuă:
— Mama mi-a spus că echipele de salvare te căutau.
— Eu eram la spital.
— Am venit aici, Isabel! Te-am căutat!
— Când?
Gabriel îi spuse datele.
Isabel deveni albă la față.
— Atunci eu nu mai eram aici.
— Unde erai?
— La sora mamei mele.
Mercedes o convinsese să plece.
Îi spusese că Gabriel nu voia scandal, că avea o carieră nouă și că îi oferise bani
Comments