Mă numesc Elena Dumitrescu și, în primăvara anului 2025, am împlinit șaizeci de ani. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu trei decenii că voi ajunge să-mi văd toți cei cinci copii fericiți, sănătoși și împliniți, probabil aș fi început să plâng. Nu pentru că nu aveam încredere în ei, ci pentru că, în 1995, viitorul nostru părea imposibil de imaginat.

speriată eram și la faptul că nu știam cum voi reuși să vă cresc singură.

David a venit lângă noi.

— Dar ai reușit.

— Am reușit pentru că am avut oameni care m-au ajutat și pentru că voi mi-ați dat un motiv să nu renunț.

Daniel m-a îmbrățișat.

— Și noi am reușit pentru că te-am avut pe tine.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu mai erau lacrimile femeii abandonate în maternitate, ci lacrimile unei mame care își vedea copiii trăind viețile pe care și le doriseră.

În seara aceea, după ce toți au plecat, am rămas singură pe terasă. Aerul era cald, iar în grădină se auzeau păsările pregătindu-se de noapte.

Am privit fotografia celor cinci copii, făcută în ziua în care împliniseră un an. Stăteau unul lângă altul, îmbrăcați în haine pe care le cususem eu, și zâmbeau fără să știe cât de grea fusese viața