Mă numesc Elena Dumitrescu și, în primăvara anului 2025, am împlinit șaizeci de ani. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu trei decenii că voi ajunge să-mi văd toți cei cinci copii fericiți, sănătoși și împliniți, probabil aș fi început să plâng. Nu pentru că nu aveam încredere în ei, ci pentru că, în 1995, viitorul nostru părea imposibil de imaginat.

nevoie de hrană și de îngrijire permanentă. Mama mea venea să mă ajute când putea, dar era bolnavă și nu avea puterea să stea cu noi în fiecare zi.

Am învățat să dorm câte douăzeci de minute, să pregătesc mai multe biberoane deodată și să recunosc plânsul fiecărui copil. Uneori mă trezeam noaptea cu impresia că aud un bebeluș plângând, deși toți cinci dormeau.

La început, am locuit într-un apartament mic, închiriat la periferia Bucureștiului. Proprietarul a acceptat să rămânem doar după ce i-am promis că voi plăti chiria în avans. Nu aveam economii importante, iar salariul meu de profesoară nu putea acoperi toate cheltuielile.

Am început să fac curățenie într-o clădire de birouri, după program. Dimineața coseam haine pentru vecine, iar după-amiaza încercam să petrec cât mai mult timp cu copiii.

Au existat oameni care ne-au ajutat. O vecină, tanti Florica, îmi aducea uneori mâncare caldă. O fostă colegă