Mă numesc Elena Dumitrescu și, în primăvara anului 2025, am împlinit șaizeci de ani. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu trei decenii că voi ajunge să-mi văd toți cei cinci copii fericiți, sănătoși și împliniți, probabil aș fi început să plâng. Nu pentru că nu aveam încredere în ei, ci pentru că, în 1995, viitorul nostru părea imposibil de imaginat.

îmi dăruia haine pentru cei mici. Iar o asistentă de la maternitate m-a pus în legătură cu o organizație care sprijinea familiile aflate în dificultate.

Dar au existat și oameni care ne-au rănit.

Unele femei își trăgeau copiii de mână când treceam pe lângă ele. Altele mă întrebau fără rușine cine era tatăl celor cinci micuți. Când le spuneam că sunt frați și că au același tată, mă priveau neîncrezătoare.

Copiii mei aveau pielea mai închisă la culoare decât mine. Acest lucru era suficient pentru ca unii oameni să creadă că au dreptul să ne judece.

În fiecare seară, înainte să adoarmă, le spuneam aceeași poveste. Le vorbeam despre cinci stele care apăruseră pe cer în aceeași noapte și care, deși erau diferite, luminau împreună mai puternic decât oricare dintre ele separat.

— Voi sunteți cele cinci stele ale mele, le spuneam. Și nu există nimic pe lumea asta care să