copilul a stat tăcut.
Ținea în continuare felicitarea în brațe.
La un moment dat, m-a întrebat:
— Bunicule, de ce nu ai venit niciodată la noi?
Am strâns volanul.
Întrebarea aceea mă urmărise zece ani.
— Pentru că eu și tatăl tău ne-am certat foarte rău.
— De ce?
Am inspirat adânc.
— Pentru că am fost un om încăpățânat.
Matei m-a privit.
— Și tati?
Am zâmbit trist.
— Și el seamănă cu mine.
Băiatul s-a gândit câteva clipe.
— Dar bunica Natalia spunea că oamenii se pot împăca.
Am întors brusc capul spre el.
— Ce-ai spus?
— Bunica Natalia. Mi-a trimis odată o felicitare.
Am simțit că mi se oprește inima.
— Ai cunoscut-o pe bunica?
— Nu. Dar mi-a scris.
— Când?
— Când am împlinit șapte ani.
Cu doi ani în urmă.
Chiar înainte ca Natalia să moară.
Mi-am amintit de lunile ei de boală.
De zilele în care stătea lângă fereastră și privea fotografiile vechi ale lui
Comments