— Mai avem o persoană în interior! a strigat pompierul. Bărbat, aproximativ treizeci și cinci de ani. Se pare că este tatăl copilului!

a rămas nemișcat.

— Tată?

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

— Da, Andrei.

A încercat să se ridice, dar l-am oprit.

— Stai liniștit. Nu te mișca.

— Matei?

— Este bine. E în siguranță.

Andrei a închis ochii.

O lacrimă i s-a prelins pe obraz.

— Ioana?

— Și ea este bine. Medicii au grijă de amândoi.

Am rămas câteva clipe tăcuți.

Zece ani de tăcere stăteau între noi.

Zece ani în care fiecare așteptase ca celălalt să facă primul pas.

În cele din urmă, Andrei a șoptit:

— Nu credeam că o să vii.

M-am așezat lângă pat.

— Nici eu nu eram sigur că voi avea curaj.

— Matei ți-a trimis invitația?

— Da.

Andrei a zâmbit slab.

— Băiatul ăsta…

Am scos invitația din buzunar.

Hârtia era puțin mototolită.

Pe ea scria, cu litere mari și stângace:

„Dragă bunicule, eu sunt Matei. Fac nouă ani și vreau să vii la ziua mea. Nu știu