de ce nu vorbești cu tati, dar eu vreau să te cunosc. Te rog să vii.”
Andrei a privit invitația.
— Nu știam că ți-a scris.
— Știu.
— Tată…
Vocea i s-a frânt.
— Îmi pare rău.
Am clătinat din cap.
— Nu, fiule. Eu trebuie să-mi cer iertare.
Andrei m-a privit.
— Amândoi am greșit.
Am întins mâna.
Mi-a prins-o.
Era prima dată când ne atingeam după zece ani.
Și în clipa aceea am înțeles cât de inutilă fusese toată mândria noastră.
Cearta începuse de la o decizie pe care Andrei o luase fără să-mi ceară părerea.
Renunțase la un loc de muncă sigur pentru a-și deschide propria afacere.
Eu îi spusesem că își distruge viitorul.
El îmi răspunsese că nu mai este copil.
Am ridicat vocea.
Mi-a spus că nu îl respect.
Iar eu, orbit de furie, rostisem cuvintele pe care aveam să le regret tot restul vieții:
— Dacă pleci pe drumul ăsta,
Comments