documentele și banii.
Și stabiliră ca sora ei să știe permanent unde se afla.
Mai târziu, Tariq intră în cameră.
— Ai găsit pașaportul?
Marina îl privi.
— Da.
Întinse mâna.
— Dă-mi-l.
— Nu.
Tariq rămase nemișcat.
— Ce?
— Am spus că nu.
Expresia lui se schimbă.
Nu violent.
Dar suficient.
— De ce?
Marina îl privi câteva secunde.
Apoi, pentru prima dată după un an, îi răspunse în arabă.
Clar.
Calm.
— Pentru că este pașaportul meu. Și pentru că am înțeles fiecare cuvânt pe care l-ai spus ieri în mașină.
Tariq păli.
Se uită la ea ca și cum persoana din fața lui se schimbase într-o secundă.
— Tu… vorbești arabă?
— De un an.
— Marina…
— „Ea crede că ne întoarcem împreună.”
Tariq nu mai spuse nimic.
— „Nu-i spunem nimic până după întâlnirea cu familia.”
Tăcere.
— „Dacă află înainte, s-ar putea să plece.”
Marina făcu un pas în spate.
— Și apoi tu ai spus: „Tocmai de
Comments