Mi-am găsit soția leșinată pe gresia din bucătărie, cu bebelușul plângând lângă ea. Mama mea mânca liniștită la masă și mi-a spus: “Dacă nu face față unui copil, nu trebuia să se mărite!”

sau să pregătească ceva de mâncare. Apoi începuse să-i spună că îl răsfață pe Matei, că îl ia prea des în brațe și că nu știe să se organizeze.

“Când îi spuneam că sunt epuizată, îmi răspundea că ea m-a crescut pe mine și pe tine fără să se plângă. Când o rugam să stea zece minute cu Matei, îmi spunea că trebuie să învăț să mă descurc singură. Ieri, când am încercat să mănânc, mi-a spus că întâi trebuie să termin treburile din casă.”

Mi-am trecut mâinile peste față. Nu știam fiecare detaliu al zilelor lor, dar știam că mama transformase ajutorul pe care îl promisese într-un șir de reproșuri.

“De ce nu m-ai sunat?” am întrebat-o.

Cristina mi-a luat mâna.

“Te-am sunat de două ori. Mama ta mi-a spus că erai într-o ședință și că nu trebuia să te deranjez. Apoi mi-a luat telefonul, spunând că am nevoie