Dar erau adevărate.
Au mai stat câteva minute, în liniște. Nimeni nu mai avea ce spune.
Apoi s-au ridicat.
Fără îmbrățișări.
Fără promisiuni.
Doar un „mai vorbim” spus în gol.
Ușa s-a închis încet în urma lor.
Am rămas pe canapea, obosită, dar… ușurată.
Pentru prima dată de când primisem diagnosticul, nu mă mai simțeam mică.
Nu mai așteptam nimic de la ei.
Și tocmai asta m-a făcut mai puternică.
Andrei s-a urcat lângă mine și s-a lipit de umărul meu.
„Mami… am făcut bine?” a întrebat.
I-am sărutat fruntea.
„Ai făcut perfect.”
În zilele care au urmat, nu m-au mai sunat.
Dar nici nu mai conta.
Pentru că nu mai eram singură.
O aveam pe Daniela, care venea zilnic cu supă caldă.
O aveam pe Andrei, care îmi spunea în fiecare dimineață că sunt frumoasă, chiar și fără păr.
Și, cel mai important, mă aveam pe mine.
Am continuat
Comments