Mama ținea foaia cu mâinile tremurânde.
În cameră s-a făcut liniște. Se auzea doar ceasul din perete și respirația mea, grea.
Mihaela s-a aplecat ușor, încercând să vadă peste umărul ei. Radu și-a dres glasul, vizibil stânjenit.
Mama a început să citească cu voce joasă.
„Dacă citești asta, înseamnă că ai venit la mine nu ca să mă întrebi cum sunt… ci ca să-mi ceri ceva.”
S-a oprit o clipă.
Mi-am ridicat privirea spre ea. Pentru prima dată de când intrase în casă, nu mai avea controlul situației.
A continuat.
„Sunt bolnavă. Lupt pentru viața mea. Fiecare zi e grea. Fiecare leu contează pentru tratament, pentru analize, pentru copilul meu.”
Mihaela și-a încrucișat brațele, dar nu mai spunea nimic.
„Dacă ai ajuns până aici fără să întrebi dacă am mâncat, dacă pot să mă ridic din pat sau dacă am nevoie de ajutor… atunci răspunsul meu este nu.”
Mama a înghițit în sec.
„Nu pot să fiu sprijinul vostru când voi nu ați fost al meu.”
Tăcere.
„Și, mai ales, nu vreau ca fiul meu să creadă că familia înseamnă să apari doar când ai nevoie.”
Când a terminat, hârtia îi tremura în mâini.
Nu mai zâmbea nimeni.
Andrei stătea lângă mine, liniștit, cu ochii mari. I-am mângâiat capul.
Mama a lăsat încet foaia în jos.
„Clara… noi nu—”
„Ba da”, am spus calm. „Exact asta ați făcut.”
Radu s-a uitat în podea. Mihaela și-a mușcat buza, dar nu a mai comentat.
Pentru prima dată, nu mai aveau replici.
Nu mai aveau scuze.
Doar realitatea.
„Nu trebuie să plecați supărați”, am continuat. „Doar… sinceri. Cu voi înșivă.”
Mama s-a așezat pe marginea scaunului, de parcă o lovise ceva.
„Nu ne-am dat seama…”, a șoptit.
Am zâmbit slab.
„Ba v-ați dat. Doar că nu v-a păsat suficient.”
Cuvintele au căzut greu.
Comments