moartea lui.
Nu era averea fabuloasă pe care ar inventa-o cineva într-un basm.
Dar era suficient de importantă încât să ne schimbe viața.
Prima mea grijă a fost acoperișul.
Când muncitorii au venit să-l repare, Elena a stat în curte și i-a supravegheat de parcă era șef de șantier.
— Acum nu mai plouă în găleată? mă întrebă.
— Nu.
— Super.
Apoi mi-am pus la punct cheltuielile medicale.
Am făcut un fond pentru educația Elenei.
Restul banilor au rămas administrați prudent.
Nu am cumpărat mașină luxoasă.
Nu ne-am mutat într-o vilă.
Am continuat să compar prețurile la lapte.
Unele obiceiuri nu dispar.
Irina a devenit, în timp, prietena noastră.
Într-o zi a venit cu inelul.
— Vreau să-i dau ceva Elenei.
Am ridicat imediat mâna.
— Nu.
— Ascultați-mă.
S-a așezat în genunchi lângă nepoata mea.
— Elena, inelul acesta a fost al bunicii mele.
— Știu.
— Și într-o zi va fi al fiicei mele.
Elena păru
Comments