confuză.
Irina zâmbi și scoase din geantă o cutiuță mult mai mică.
Înăuntru era o brățară subțire.
— Asta a fost tot a bunicii mele. Și vreau să ți-o dau ție.
Elena se uită la mine.
— Pot?
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Dacă doamna Irina chiar vrea.
— Vreau.
Elena luă brățara.
Apoi spuse ceva care ne făcu pe amândouă să râdem.
— Dar dacă valorează foarte mult, trebuie să o ducem la biroul de informații.
În seara aceea, după ce Elena adormi, am scos fotografia cu Nicolae.
Am așezat-o lângă scrisoarea lui.
— Ai fi putut să-mi spui, bătrânule, am șoptit.
O parte din mine era supărată pe el.
Nu pentru bani.
Pentru secret.
Pentru faptul că trecusem prin ani grei fără să știu că exista ceva nerezolvat în trecutul nostru.
Poate că nici Nicolae nu înțelesese cât avea să valoreze vreodată.
Poate crezuse că documentele vor ajunge singure
Comments