Nu am deschis ușa.
— Cine sunteți?
Bărbatul scoase încet un portofel din buzunar.
— Mă numesc Radu Marinescu. Sunt avocat.
Ridică o carte de vizită spre geam.
— Pe cine reprezentați?
— Pe femeia căreia nepoata dumneavoastră i-a înapoiat inelul.
— Atunci de ce mă căutați de ani de zile?
Radu se uită din nou spre mașină.
Portiera din spate se deschise.
Coborî femeia din supermarket.
Avea ochii umflați.
În spatele meu se auziră pași mici.
— Bunico?
M-am întors.
Elena stătea în pijama, ținând ursulețul de pluș la piept.
— Înapoi în cameră, iubita mea.
Femeia de afară o văzu prin geam.
Își duse imediat mâna la gură.
Și începu să plângă.
— De ce plânge doamna? întrebă Elena.
Nu știam.
Dar aveam să aflu.
I-am lăsat să intre după ce le-am verificat identitatea și am sunat-o pe fiica unei vecine, care era avocat, ca să-i spun cine se afla în casa mea.
Nu aveam de gând să semnez nimic.
Radu păru chiar mulțumit când i-am spus asta.
— Exact asta v-aș fi recomandat și eu.
Femeia se așeză la masa din bucătărie.
— Eu sunt Irina Petrescu.
Elena o recunoscu.
— Doamna cu comoara!
Irina zâmbi printre lacrimi.
— Da.
Apoi își scoase inelul.
— Știi de ce era atât de important pentru mine?
Elena clătină din cap.
Irina îl așeză pe masă.
— Pentru că a aparținut mamei mele.
Am turnat cafea.
— Și ce legătură are mama dumneavoastră cu mine?
Irina îl privi pe avocat.
Radu deschise plicul.
Scoase o fotografie.
Mi-o întinse.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
În fotografie era soțul meu, Nicolae.
Mult mai tânăr.
Poate treizeci și ceva de ani.
Lângă el stătea un bărbat pe care nu-l cunoșteam.
Iar între ei se afla o femeie.
Pe degetul ei era inelul cu diamant.
— De unde aveți fotografia asta?
Vocea abia îmi ieși.
Irina
Comments