Pentru ce?
Matei începu să râdă.
Andreea își scoase telefonul și îmi arătă conversația noastră.
Cu două săptămâni înainte mă întrebase:
„Ai putea să stai cu copiii vineri seara până sâmbătă după prânz?”
Iar eu răspunsesem:
„Da, cu drag.”
Începui și eu să râd.
— Intrați.
Ilinca mă îmbrățișă.
Darius alergă spre bucătărie.
Matei rămase o clipă lângă mine.
— Bunico?
— Da?
— Acum știai că venim, nu?
M-am uitat la el.
— Da, dragul meu. De data asta știam.
Zâmbi și intră.
Am închis ușa.
În urmă cu un an, crezusem că cel mai grav lucru pe care îl făcuse Andreea fusese să-mi lase trei copii la ușă fără să mă întrebe.
Nu fusese.
Cel mai grav fusese că îi transformase, fără să vrea, în participanți la un plan pe care erau prea mici să-l înțeleagă și prea speriați să-l poarte.
Iar Matei, printr-o singură întrebare aparent nevinovată, ne obligase pe toți să
Comments