Mama a rămas cu mâna pe clanță, încremenită. Tata și-a scos ochelarii, de parcă ar fi vrut să se asigure că vede bine. Daniela a făcut un pas înapoi, iar Artur a tăcut brusc.
Eu am coborât încet ultimele trepte.
— Eu sunt, am spus simplu.
Bărbatul a dat din cap respectuos și mi-a deschis portiera din spate.
— Vă așteaptă domnii la sediu. Totul este pregătit.
Am simțit privirile lor în spate, grele, apăsătoare. Pentru prima dată, nu mai erau priviri de superioritate. Erau de neînțelegere. De teamă chiar.
— Unde pleci? a întrebat mama, cu vocea mai moale decât o auzisem vreodată.
M-am întors doar puțin.
— La muncă.
Atât.
Am urcat în mașină, iar portiera s-a închis încet, ca un final de capitol.
Drumul până în centru a fost liniștit. Bucureștiul abia se trezea. Oameni grăbiți, autobuze pline, cafele băute pe fugă. Viața normală. Viața în care eu nu mai eram aceeași.
Când am ajuns în fața unei clădiri de sticlă, cu pază și recepție elegantă, mi-am dat seama cât de mult se schimbase totul… și cât de puțin știau ei.
În sala de ședințe mă așteptau trei oameni în costume, cu dosare deschise și zâmbete sigure.
— Felicitări, doamnă Ionescu, a spus unul dintre ei. Platforma dumneavoastră va schimba piața.
Am zâmbit ușor.
Nu pentru ei.
Pentru mine.
Pentru toate nopțile în care am stat trează, pentru toate dățile când am fost ignorată, pentru fiecare replică aruncată ca un cuțit.
Semnătura finală a fost doar o formalitate.
Când am ieșit din clădire, telefonul a început să vibreze.
Mama.
Am răspuns.
— Sofia… noi… nu am știut…
Am lăsat câteva secunde de tăcere.
— Nu ați vrut să știți.
A urmat liniștea.
— Poți să vii acasă? a întrebat ea, aproape șoptit.
Am privit clădirea din fața mea, apoi mașina care încă mă aștepta.
— Nu
Comments