un pas spre el.
— Arturo!
— Casa din Puebla nu mai este a noastră, a continuat el. Am vândut-o acum patru luni. Banii s-au dus aproape toți pe datorii.
Am rămas nemișcată.
Casa părinților mei fusese una dintre cele mai frumoase locuințe din cartier. Îmi petrecusem acolo copilăria, îmi făcusem temele în biblioteca tatălui meu și învățasem să merg pe bicicletă în curtea din spate.
— Ce datorii? am întrebat.
Tata a privit spre mama, apoi spre mine.
— După ce am plecat de la bancă, am început să investesc într-o companie imobiliară. La început totul părea să meargă bine. Am folosit economiile noastre, apoi am făcut împrumuturi. Când proiectele au început să se prăbușească, am încercat să acopăr pierderile cu alte credite.
Mama și-a strâns poșeta la piept.
— Nu trebuie să-i povestești toate detaliile!
— Ba da, Patricia. Trebuie să știe adevărul dacă îi cerem ajutorul.
Am simțit că picioarele nu mă mai
Comments