În seara în care mama l-a numit pe Sergio „o povară”, am înțeles pentru prima dată că oamenii care te-au crescut nu sunt întotdeauna și cei care știu să te iubească așa cum ai nevoie.
Sergio nu s-a ridicat imediat de la masă. A rămas câteva secunde nemișcat, cu palmele sprijinite pe genunchi și cu privirea îndreptată spre farfuria din fața lui. Îl cunoșteam suficient de bine încât să știu că nu era rușinat de piciorul său. Era dezamăgit că oamenii pe care încercase să-i respecte îl judecau fără să-l cunoască.
— Patricia, a spus el în cele din urmă, nu am venit aici să vă cer bani, o slujbă sau permisiunea de a exista. Am venit pentru că o iubesc pe fiica dumneavoastră și speram că putem avea o relație frumoasă.
Mama a ridicat din umeri.
— Cuvintele sunt foarte frumoase, Sergio. Dar realitatea este alta. Gabriela are un viitor extraordinar, iar tu ai nevoie de cineva care să aibă grijă de tine.
Atunci m-am ridicat.
— Ajunge, mamă. Nu mai stăm aici niciun minut.
Tata a încercat să intervină.
— Gabriela, nu este nevoie să dramatizezi. Mama ta încearcă doar să te protejeze.
— Să mă protejeze de ce, tată? De un om care a servit țara, care a salvat oameni în timpul unui dezastru și care mă tratează cu mai mult respect decât am primit eu în casa aceasta în ultimii ani?
Tata nu a răspuns.
Mama și-a încrucișat brațele.
— Dacă ieși pe ușa aceea și te căsătorești cu el, să nu te mai întorci când vei descoperi că am avut dreptate.
Am simțit o durere ascuțită în piept. Nu pentru că m-aș fi îndoit de Sergio, ci pentru că înțelegeam că mama era pregătită să mă piardă doar ca să nu renunțe la propriile prejudecăți.
— Atunci sper să nu regreți alegerea
Comments