Părinții mei nu mi-au mai vorbit timp de 14 ani pentru că m-am căsătorit cu un fost militar

îi spuneau că postul presupunea prea multă deplasare, deși activitatea era în mare parte administrativă.

De fiecare dată când primea un refuz, Sergio se întorcea acasă, își pregătea o cafea și continua să caute.

Nu l-am auzit niciodată spunând că viața îi datora ceva.

Într-o seară, după încă un interviu nereușit, l-am găsit la masa din bucătărie, înconjurat de caiete și foi cu calcule.

— Ce faci? l-am întrebat.

— Încerc să rezolv o problemă pe care am observat-o la mai multe firme de transport.

Mi-a arătat un tabel.

— Au camioane care pleacă pline într-o direcție și se întorc aproape goale. Pierd combustibil, timp și bani. Dacă ar coordona mai bine comenzile și depozitele, ar putea reduce costurile.

Am tras un scaun lângă el.

— Și tu ai putea să faci asta?

A zâmbit.

— Cred că da. În armată făceam ceva asemănător, doar că atunci transportam medicamente, echipamente și provizii către comunități izolate.