Pe marginea unui pat îngust, acoperit cu o cuvertură veche, stătea o femeie în vârstă. Avea părul alb, prins într-un coc mic, și purta un cardigan maro peste o rochie înflorată. Lângă picioarele ei se afla o valiză albastră, cu mânerul ridicat, de parcă aștepta de ore întregi să vină cineva să o ia.

stabilitate. Nu știu ce voi face dacă totul se complică.

Elena i-a luat mâna.

— Îmi pare rău, Irina. Nu știam că Ilie avea să facă așa ceva.

— Nu este vina dumneavoastră.

Bătrâna a rămas câteva clipe pe gânduri.

— Știi ceva? Gheorghe spunea mereu că o casă nu înseamnă doar ziduri. Înseamnă oamenii care au grijă unii de alții înăuntrul ei.

Irina a zâmbit trist.

— Avea dreptate.

— Și mai spunea că, atunci când un om bun îți deschide ușa, să nu uiți niciodată asta.

Elena a strâns-o ușor de mână.

— Tu mi-ai deschis ușa, deși nu mă cunoșteai. Nu o să uit.

La câteva zile după aceea, Ilie s-a prezentat la poartă.

Era îmbrăcat elegant, dar părea obosit și iritat. A intrat în curte fără să salute și a cerut să vorbească imediat cu mama lui.

Irina i-a spus că Elena era în casă, împreună cu sora ei.

Când a văzut-o