Pe marginea unui pat îngust, acoperit cu o cuvertură veche, stătea o femeie în vârstă. Avea părul alb, prins într-un coc mic, și purta un cardigan maro peste o rochie înflorată. Lângă picioarele ei se afla o valiză albastră, cu mânerul ridicat, de parcă aștepta de ore întregi să vină cineva să o ia.

Bătrâna și-a întors încet capul spre ușă.

— A venit Ilie? a întrebat cu o voce atât de slabă, încât Irina abia a auzit-o.

Irina a rămas nemișcată.

— Doamne… Cine sunteți dumneavoastră?

Femeia și-a împreunat mâinile în poală și a privit-o cu teamă.

— Eu sunt Elena. Mama lui Ilie. Mi-a spus să stau aici și să aștept. Cică vine o mașină să mă ducă la noua mea locuință.

Irina a simțit cum i se strânge stomacul.

— De când așteptați?

— De dimineață, maică. Mi-a adus valiza aici și mi-a zis să nu ies din cameră, ca să nu încurc oamenii care vin să mute lucrurile.

Irina s-a uitat în jur. Camera era aproape goală. Pe noptieră se aflau un pahar cu apă, o fotografie veche și o cutie cu medicamente. Într-un colț stătea o pereche de papuci uzați.

Nu erau cutii pregătite pentru transport. Nu existau bagaje suficiente pentru o mutare adevărată. Era doar o bătrână, o valiză și o așteptare care părea să nu se mai termine.

— Dar fiul dumneavoastră mi-a vândut casa, a spus Irina încet.

Elena a clipit de câteva ori.

— Cum adică v-a vândut casa?

— Astăzi m-am mutat aici cu cei doi copii ai mei. Am cumpărat-o de la Ilie.

Bătrâna și-a dus mâna la piept.

— Nu se poate. Ilie mi-a spus că pleacă la București și că o să mă ducă într-un loc unde voi avea grijă și liniște. Mi-a zis că aici vor veni niște oameni să facă reparații.

Irina s-a apropiat de pat.

— Doamnă Elena, aveți unde să mergeți în seara asta?

Femeia a privit valiza.

— Nu știu, maică. Eu credeam că vine cineva după mine.

În acel moment, din bucătărie s-a auzit vocea fetiței Irinei.

— Mama, ai găsit ceva?

Irina s-a întors spre ușă.

— Maria, rămâi cu fratele tău în bucătărie. Vin imediat.

Apoi