— Pentru că atunci când merg mai bine, poate n-o să mai trebuiască să muncești atât de mult ca să-mi cumperi tratamente, a șoptit Matei.

pus desenul meu acolo?

Alexandru a zâmbit.

— Pentru că este foarte important pentru mine.

— Dar nu e frumos. Te-am desenat prea departe.

Bărbatul s-a aplecat spre el.

— Știu.

***

Matei a privit desenul.

— Acum nu mai ești așa departe.

Alexandru a simțit un nod în gât.

— Nu, puiule.

— Pot să fac altul?

— Sigur.

— Unul în care suntem toți împreună?

Alexandru a zâmbit.

— Mi-ar plăcea foarte mult.

***

A doua zi, Matei a venit cu o foaie nouă.

Desenase trei oameni.

Pe el, cu cârjele mov.

Pe Luiza, cu un zâmbet uriaș.

Și pe tatăl lui, ținându-l de mână.

Deasupra lor, cu litere mari și strâmbe, scrisese:

„ECHIPA MEA”.

***

Alexandru a privit desenul îndelung.

Apoi l-a pus lângă primul.

Nu l-a înlocuit.

Le-a păstrat pe amândouă.

Pentru că primul îi amintea de greșelile sale.

Iar al doilea îi arăta că oamenii pot învăța să repare ceea ce au stricat.

***

În anii următori, Matei