mult cu mine.
— Așa era și cu mine.
— Stătea ore întregi în camera lui. Se uita la jucării, dar rareori se juca.
Femeia a făcut o pauză.
— Într-o zi l-am găsit plângând lângă fereastră.
Alexandru a ridicat capul.
— De ce?
***
— Mi-a spus că îi este dor de mama lui.
Bărbatul a simțit o durere ascuțită în piept.
— Și ce i-ai spus?
— Că are voie să plângă.
Luiza a zâmbit trist.
— Că nu trebuie să fie curajos în fiecare clipă.
***
Alexandru a rămas nemișcat.
El îi spusese mereu lui Matei să fie puternic.
Să nu plângă.
Să lupte.
Crezuse că astfel îl ajută.
Dar nu se gândise că un copil de patru ani putea avea nevoie, înainte de orice, să fie lăsat să sufere și să fie mângâiat.
***
— După aceea, a continuat Luiza, am început să petrecem mai mult timp împreună.
— Făcând exerciții?
— Nu chiar. La început ne jucam.
— Cum?
— Construia
Comments