Pentru câteva secunde, nu am reușit să scot niciun cuvânt. În spatele nostru se auzeau zgomotele bucătăriei, clinchetul farfuriilor și vocile bucătarilor, dar toate păreau să vină de foarte departe. Mă uitam la Lucia și încercam să înțeleg dacă auzisem bine. Propriul meu fiu, copilul pe care îl crescusem singur după moartea soției mele, ar fi putut să-mi facă rău?

să-mi petrec mai mult timp cu prietenii și să am grijă de sănătatea mea.

Iar când Lucia avea nevoie de ajutor cu Victor, încercam să fiu acolo, fără să-i cer nimic în schimb.

Într-o după-amiază de primăvară, am mers împreună cu ei într-un parc din Brașov. Victor învățase să meargă și făcea câțiva pași nesiguri între mine și mama lui.

— Hai, Victor! Încă puțin! l-a încurajat Lucia.

Băiețelul a făcut trei pași, s-a dezechilibrat și a căzut pe iarbă. Pentru o clipă, s-a uitat surprins la noi, apoi a început să râdă.

M-am aplecat și l-am ajutat să se ridice.

— Așa, campionule. Mai încercăm o dată?

Lucia ne privea zâmbind.

— Cred că o să fie încăpățânat.

Am râs.

— Atunci sper să folosească încăpățânarea pentru lucruri bune.

Victor a făcut încă doi pași și s-a aruncat în brațele mele. L-am ridicat, iar el a izbucnit într-un râs atât de sincer încât