“Ridică-te, săraco! Locul ăsta nu e pentru tine și plodul tău!” mi-a strigat o tânără de douăzeci de ani, în autobuz, în timp ce mă filma cu telefonul. Îl țineam în brațe pe băiețelul meu de patru ani, care adormise cu capul pe umărul meu

asistenții sociali și a trecut printr-o perioadă foarte grea. În cele din urmă, a consimțit la adopție, în condițiile legii.

Alexandra a început să plângă.

— Și tu ai știut tot timpul cine este?

— Am păstrat legătura cu ea o vreme, prin intermediul persoanelor care ne ajutaseră. După ce adopția s-a încheiat, am mai schimbat câteva mesaje, cu acordul ei.

Daniela a scos un plic.

— În fiecare an, de ziua ta, îi trimiteam câte o fotografie cu tine. Nu pentru că eram obligată, ci pentru că știam cât de mult își dorea să afle că ești bine.

Alexandra a deschis plicul.

Erau copii ale unor fotografii cu ea la grădiniță, la școală, la serbări și la aniversări.

Pe spatele uneia, Daniela scrisese:

“Alexandra a împlinit zece ani. Este sănătoasă, veselă și îi place foarte mult să deseneze.”

Fata a început să plângă și mai tare.

— Ea le-a primit?

— Da. Mi-a mulțumit