“Ridică-te, săraco! Locul ăsta nu e pentru tine și plodul tău!” mi-a strigat o tânără de douăzeci de ani, în autobuz, în timp ce mă filma cu telefonul. Îl țineam în brațe pe băiețelul meu de patru ani, care adormise cu capul pe umărul meu

ta. Și în multe alte zile.

Alexandra s-a apropiat puțin.

— Mama mi-a arătat fotografiile pe care vi le trimitea.

— Le-am păstrat pe toate.

— Și nu m-ați urât pentru că aveam altă mamă?

Gabriela a clătinat din cap.

— Cum aș fi putut să te urăsc? Daniela te-a crescut cu dragoste. Pentru asta îi voi fi mereu recunoscătoare.

Alexandra a izbucnit în plâns.

— Eu v-am tratat ca pe un om fără valoare.

Gabriela a privit-o cu tristețe.

— Da. Dar vreau să înțelegi ceva. Chiar dacă nu aș fi fost mama ta biologică, tot nu meritam să fiu tratată așa.

Fata a încuviințat.

— Aveți dreptate.

Au stat aproape două ore pe bancă.

Gabriela i-a povestit despre tinerețea ei, despre greutățile prin care trecuse și despre decizia dureroasă de a consimți la adopție.

Nu a încercat să se prezinte drept o victimă și nici să o facă pe Alexandra să se simtă vinovată pentru