“Ridică-te, săraco! Locul ăsta nu e pentru tine și plodul tău!” mi-a strigat o tânără de douăzeci de ani, în autobuz, în timp ce mă filma cu telefonul. Îl țineam în brațe pe băiețelul meu de patru ani, care adormise cu capul pe umărul meu

trecut.

I-a spus doar adevărul, atât cât putea.

La plecare, Alexandra a întrebat:

— Pot să vă mai văd?

Gabriela a zâmbit printre lacrimi.

— Dacă îți dorești, da.

— Și băiețelul? Este fratele meu?

— Da. Tudor are patru ani.

Alexandra a început să plângă din nou.

— Aș vrea să-l cunosc. Dar numai dacă sunteți de acord.

— O să vorbesc cu el și o să găsim un moment potrivit.

În săptămânile următoare, cele două au început să vorbească la telefon.

Alexandra nu i-a spus imediat mamă Gabrielei. Îi era greu să găsească un cuvânt potrivit pentru o relație pe care abia începea să o înțeleagă.

Gabriela nu i-a cerut niciodată să o numească într-un anumit fel.

Daniela a rămas mama care o crescuse, iar Alexandra a început să înțeleagă că putea avea o legătură cu mama biologică fără să o iubească mai puțin pe cea adoptivă.

După o lună, Gabriela a invitat-o pe