Un zgomot surd s-a auzit în telefon, ca și cum ar fi scăpat ceva din mână.
— Bogdan, unde ești?
— În fața unui restaurant, la balul de absolvire al fiicei lui.
— Fiica lui?
— Da. Georgiana.
Mama a început să plângă.
Nu o auzisem plângând astfel nici măcar când murise bunica.
— Te rog, vino acasă, mi-a spus. Nu semna nimic. Nu-i promite nimic. Vino să vorbim.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Este tatăl meu?
Mama nu a răspuns imediat.
Apoi a spus, cu o voce abia auzită:
— Da, Bogdan. Victor Șerban este tatăl tău.
Am închis ochii.
În mintea mea se derulau toate zilele petrecute la firmă. Toate diminețile în care îi adusesem documente. Toate serile în care mă lăudase pentru seriozitate. Toate momentele în care mă privise ciudat, de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar se răzgândise.
Știuse.
Știuse tot timpul.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru
Comments