Soacra mea avea un obicei care mă scotea din minți: lingea lingura cu care gusta mâncarea și apoi o băga înapoi în oală, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Am rugat-o de zeci de ori să se oprească, mai ales când era vorba despre mâncarea băiețelului nostru de patru ani. Dar într-o zi, deși era răcită și tușea, am surprins-o făcând același lucru cu supa copilului.

mai bine, am găsit-o în bucătărie.

Stătea în fața sertarului cu tacâmuri.

— Ana, unde sunt lingurile mici?

— În sertarul din stânga.

A luat una curată, și-a pus iaurt într-un bol și s-a așezat la masă.

Am observat gestul, dar n-am comentat.

— Ana, a spus după câteva clipe, cred că m-am purtat urât cu tine.

M-am întors surprinsă.

— Când mi-am vândut casa, m-am simțit de parcă nu mai aveam niciun loc al meu. Am locuit acolo treizeci și patru de ani. Mi-am crescut copiii între pereții aceia.

A privit spre bol.

— Când am venit aici, am început să mă port ca și cum eu aș fi gospodina casei. Cred că voiam să simt că încă am un cuvânt de spus undeva.

Am tras un scaun lângă ea.

— Diana, nimeni nu ți-a cerut să te simți străină. Dar asta nu înseamnă că poți ignora ce îți spunem.

— Știu. Și îmi pare rău