lui merseseră bine. Prea bine.
Băieții se uitau mirați la clădirea impunătoare.
— Mama, aici ai locuit? a întrebat Cătălin.
— Da, puiule. Aici am stat… înainte să plecăm.
Nu le spusese niciodată adevărul. Era prea devreme. Dar știa că ziua aceea avea să vină.
A stat câteva minute în ploaia măruntă, privind poarta. Apoi a scos telefonul și a format un număr pe care îl păstrase ascuns în telefon ani întregi. Când vocea de la celălalt capăt i-a răspuns, a simțit cum tot sângele i se retrage din obraji.
— Da? Cine e?
— Eu sunt… Andreea.
S-a lăsat o tăcere lungă, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc. Apoi, vocea lui a devenit brusc tensionată.
— Unde ești?
— În fața casei. Vino afară.
Nu era un ordin. Era o invitație. Dar știa că nu avea să aibă curajul să o refuze. Curiozitatea, ego-ul, frica — toate îl vor împinge să coboare.
Și
Comments