Am ținut copia documentului între degete aproape un minut, fără să spun nimic. Administratoarea blocului, doamna Florica Dobre, mă privea îngrijorată din spatele biroului. Era o femeie trecută de șaizeci de ani, care locuia în clădire de când fusese construită și care ne cunoștea familia de peste două decenii.
— Doamnă Marinescu, sunteți bine? m-a întrebat.
Am înghițit în sec.
— Cine a adus această cerere?
— Soțul dumneavoastră. Acum vreo două luni. A spus că aveți o rudă care va locui temporar la dumneavoastră și că amândoi sunteți de acord să primească o cartelă de acces.
Am privit din nou semnătura. Cineva încercase să-mi imite scrisul, dar făcuse o greșeală pe care Gabriel n-ar fi trebuit s-o facă după douăzeci și cinci de ani de căsnicie. Eu îmi semnam întotdeauna numele cu inițiala celui de-al doilea prenume, moștenit de la mama. Pe hârtie apărea doar „Elena Marinescu”.
— Eu nu am semnat acest document, am spus.
Doamna Dobre a încremenit.
— Dar soțul dumneavoastră mi-a spus…
— Știu ce v-a spus. Vă rog să păstrați originalul și să-mi confirmați în scris data la care a fost depus.
Am plecat cu o copie și cu senzația că lumea pe care o cunoșteam se desprindea încet de sub picioarele mele. În drum spre serviciu, am trecut pe lângă o agenție loto. În vitrină era afișat premiul cel mare pentru următoarea extragere, iar lângă ușă un bătrân completa un bilet cu o concentrare aproape solemnă.
Atunci mi-am amintit de mama.
Murise cu un an înainte, după o boală scurtă. În ultimele luni de viață, îmi povestise adesea despre numerele pe care le juca la loto de când eram copil. Nu câștigase niciodată mai mult de câteva sute de lei, dar păstra într-un sertar un carnețel cu toate combinațiile ei preferate.
În ziua înmormântării, găsisem carnețelul printre lucrurile ei.
Comments