doi copii.
Știa că salariul meu era modest.
Știa că apartamentul moștenit era încă închiriat pentru două luni.
Știa că nu aveam unde să plec imediat.
Și tocmai de aceea era atât de liniștit.
— Pune banii înapoi, i-am spus.
— O să discutăm.
— Când?
— Când te liniștești și înțelegi că nu poți lua singură decizii pentru familia asta.
Am rămas nemișcată.
El vorbea despre decizii luate singură.
El, care negociase vânzarea apartamentului meu fără să mă întrebe.
El, care promisese banii unui asociat.
El, care golise contul comun peste noapte.
N-am mai spus nimic.
M-am dus să-i trezesc pe copii.
În dimineața aceea le-am pregătit micul dejun cu mâinile tremurând.
Vlad m-a întrebat de ce sunt atât de tăcută.
I-am spus că sunt obosită.
Nu voiam să-i pun pe umeri problemele noastre.
Dar, pentru prima dată în zece ani, mi-am dat seama că nu mai puteam continua așa.
La serviciu, Mihaela
Comments