Atunci aproape că mi s-a făcut rău. Nu era vorba despre microbi. Era vorba despre disprețul total, aproape animalic, față de limitele mele. Farfuria mea, lingura mea, mâncarea mea — pentru el toate erau pur și simplu o prelungire a proprietății sale. Atunci am tăcut. M-am ridicat fără un cuvânt, mi-am luat farfuria și am aruncat conținutul la gunoi. Valeriu doar a zâmbit și și-a tras mai aproape resturile de pește.
Iar acum stăteam încuiată în propria mea casă de la țară.
Spre prânz am hotărât să fac ordine în camera lui de la etaj. Lui Valeriu nu-i plăcea să-i ating lucrurile, dar praful nu se ștergea singur. Am început să mut teancul de reviste auto de pe noptieră, iar revistele au alunecat pe podea. Odată cu ele a căzut și un dosar gros din plastic galben.
M-am aplecat să-l ridic, iar din dosar au ieșit pe jumătate câteva foi tipărite. Privirea mi-a căzut întâmplător pe titlul scris cu litere mari: „Antecontract de vânzare-cumpărare a terenului”.
M-am așezat pe marginea patului lui nefăcut și am deschis dosarul.
Înăuntru era un pachet complet de documente. Copii după planurile cadastrale, conversații tipărite cu un agent imobiliar și contractul propriu-zis. Valeriu vindea casa noastră de la țară. Aceeași proprietate al cărei teren fusese cumpărat cu douăzeci de ani în urmă din banii obținuți după vânzarea apartamentului bunicii mele. Numai că atunci trecuserăm totul pe numele lui Valeriu — mă convinsese că era „mai rațional” din cauza unor chestiuni fiscale pe care pretindea că le înțelegea mai bine.
Din conversațiile tipărite am înțeles totul. Valeriu nu plecase la niciun Sergiu. Plecase în oraș să încaseze avansul. Iar a doua zi dimineață, duminică, cumpărătorul urma să vină aici pentru a vedea casa înaintea tranzacției finale. Nu fusesem încuiată acolo ca să mă odihnesc. Fusesem izolată ca să
Comments